poetul străzilor

 recit și eu

 prin gări pe la metrou

 și la fiecare colț de stradă

 mila trecătorilor

 cu inima mare cât un leu

 atâta costă azi pâinea lui dumnezeu

 cea de toate zilele în care 

 propriul meu stomac

 mă critică până mi se-apleacă 

 de-atâtea cuvinte 

 vomit poezia

imaginațiune

 de fiecare dată când închid ochii

 vreau să te văd pe tine

 să te strâng între pleoape ca și cum 

 te-aș îmbrățișa

 apoi să-i deschid și să-mi fii

 tremur sub piele

 ziua de azi

 verde

 trecere de pietoni

 vinerea

 metrorex station

 țigara de după

 cana din care sorb cu nesaț iubirea

 cu zaț cu tot…

 să nu mai rămână nimic 

 corbilor de mâine

the theatre of tragedy

 Când totul ți se pare o mare tragedie,

 nu orice lacrimă înseamnă poezie.

Sufletul nu plânge niciodată cu lacrimi,

 se usucă.

Copacii plâng mereu cu frunze,

 dar întotdeauna toamna.

Poeții plâng cu prea multe cuvinte,

ad litteram poezia. 

când nu tic, tac

 dacă nu te-aș scrie poezie

 m-ar bate vântul tăcerii peste gură

 până când mi s-ar învineți inima

 ar sta ca un ceas cu limbile tăiate

 sângerând clipa exactă când să tic 

 și când să tac pe cadranul fără ore

 timpul se măsoară astăzi în cuvinte

 pentru dragoste nu există unitate de măsură

 dar eu știu că te iubesc mai mult

 că atunci când nu-mi ajung cuvintele

 te iubesc în tăcere

 și tac și tic…

dragostea e boală grea

 (nu m-atingeți că se ia)

 mi-ai băgat cuvintele în carantină

 de parcă tăcerea mea te-ar putea vindeca vreodată de iubire

 tăcerea te vindecă de prea multe cuvinte

 de iubire însă niciodată

 e ca o boală lungă pe care o duci pe picioare până acolo

 unde începe patul și se termină ziua

 noapte descinde de fiecare dată cu tine

 te prind de mână și alergăm ca doi bezmetici goi prin întuneric

 să facem lumină …

de boală grea

 Va trece mult până să-mi treacă,

 Tot ce-a rămas și încă nu s-a dus, 

 Durerea care nu mai pleacă

 Și moartea ce mă toarce ca un fus. 

 

 Distanța o respir c-un gând aproape-

 Aproape s-a dus și ziua de azi

 Și s-a făcut încet-încet de noapte.

dezmembrare

 (des)compun  

 păreri 

 preconcepute 

 subiective 

 nedrepte  

 neorice 

 dar mai ales 

 inutile... 

firimituri de timp

 uneori cuvintele își pierd răbdarea  

 și nu mă mai așteaptă se scriu singure  

 alteori mă scriu ele pe mine 

 să mă citești tu 

 răsfoindu-mi zilele una după alta 

 se înnoptează încet 

 încet s-a strâns cerul între noi 

 așa cum te faci tu mică în brațele mele 

 ghemuită între două bătăi de inimă  

 respirăm unul pentru celălalt  

 ce-a mai rămas din ziua de azi 

cu dobândă la scadență

 imprumut numele tău

 tuturor străzilor 

 să nu mă pierd cumva

 prin labirintul acestei vieți

 umblând la pas 

 cu gândul înainte la tine

 și cuvântul în urmă

 te aflu în fiecare șoaptă

 rostită vinerea

 ca pe-o poezie de seară

 la capătul zilei

 acolo mi te împlinești tu

 din cuvinte mai multe

 rugăciunea mea 

o iubire infinibilă

 a început din nou să plouă

 să bată vântul prin gândurile mele

 pământul mă absoarbe în visul său de lut

 suflă peste mine femeie duh de viață

 așa cum respiram eu între sânii tăi parfumul

 clipelor în care mi te-ai dăruit toată

 în puterea nopții la lumina stelelor tu erai luna

 eu doar un biet poet de curte nouă

 cu sensurile cuvintelor rătăcite printre rime albe

 te-am aflat pe tine pată de culoare

 așa am început să te pictez în versuri

 când mi te-ai arătat atunci minune întâia oară

 cu ochii-gura-sânii tăi poezie

 nu știam să te recit pe de rost dar te-am învățat

 atât pe dinafară cât și pe dinăuntru

 până la ultimul cuvânt rostit în numele tău

cu accentul pus ca o mână sinceră

 pe inima mea îndrăgostită într-o zi de septembrie

 sub semnul infinitului vertical

deja fu

 la lumina gleznei tale 

 și-a îngropat dumnezeu dumnezeirea  

 și s-a făcut om 

 să te privească de jos în sus 

 pari o scară cu trepte până-n rai 

 și câte stele aș putea atinge dacă te-aș atinge 

 cu fiecare cuvânt închinat ție 

 s-ar împlini un vis 

 un poem 

 scris la lumina gleznei tale 

 acolo și-a îngropat dumnezeu dumnezeirea 

 cerul l-a împachetat în ziare 

 să-l vândă la colț de stradă trecătorilor 

 prin inima ta

de la Schwarzkopf (2)

 și privirile noastre s-au iubit

 și cuvintele

 și carnea

 și oasele noastre încă se iubesc

 ca-n prima zi

 dry weather taft

 iubirea rezistă

de leac

 zâmbește

 surâsul tău 

 mă vindecă

 de frunza care pică

 de căderi de ploaie 

 și vânt nebun 

 de toamnă smintită

 zâmbește 

 surâsul tău 

 mă vindecă

 de cuvinte și de 

 nerostirea lor 

jazz 1

 o toamnă

 cu toate culorile tale desfrânate

 seduse și abandonate pe-o bucată de cârpă

 într-o clipă de inspirație artistică

 pe care parte să te întorc

 eu nu cunosc decât drumul înainte 

 și că pământul e rotund până la proba contrarie

 să cânte muzica frunzele să cadă

  în acorduri ample de jazz

 până chiar și poemul acesta se scrie singur

 sub ochii mei seduși și abandonați

 de toate culorile alea desfrânate

 o toamnă…

la ceas aniversar

 ți-aș spune la mulți ani dar știu că nu-ți place

 mai bine îți scriu un poem cu de toate

 ala-bala-portocala uite si un urs koala

 vântul și ploaia le voi lăsa s-aștepte frumos la ușă

 până când se vor plictisi și vor pleca

 de unde au venit așa cum au venit pe unde au venit

 între timp am să mulg o rază de soare

 în cana ta cu cafea mai arunc două-trei cuvinte

 bine amestecate și-un sfârc de zâmbet

 să-ți însenineze ziua…

preumblări nocturne

 inima mea bate la pas 

 drumuri imaginare spre tine

 străzi cu felinare aprinse

 odată cu stelele pe cerul nopții

 timp de vis și împlinire

 în brațele tale nicio dorință 

 nu rămâne neîmplinită

 când te strâng și mă strângi

 la piept ne-adunăm 

 de pe toate drumurile alea imaginare

 atunci realitatea mi se arată

 ca o cale lactee

 iluminată de ochii tăi