toamna din ochii mamei

În recele prea plâns al copacilor goi,
Văd lacrimile tale mamă,
Pe chipul răvăşit de gânduri şi nevoi
Și-n ochii tăi atâta toamnă.

Văd frunzele-n tăceri cum pică
Și în căderea lor mă rătăcesc
Pierdut, ca într-un fel de frică,
De-un mâine-n care n-o să te găsesc.

Și mă cuprinde dintr-odată aşa o ceaţă
Și-un frig anume mă pătrunde
Și măduva o simt în oase cum îngheaţă
Și inima nu-mi mai răspunde.

Îşi tace clipa moartă, îngropată-n linişti
Prea grele toate, prea apăsătoare,
A(stă)zi mă mai mângâie doar gândul, că exişti,
Știind că eşti, nimic nu mă mai doare.