cuvinte amorțite

(aberații de toamnă)

 ploaia îmi flagelează trupul

 cu picături reci mă trezește la o realitate mohorâtă

 care nu vreau să cred că e a mea

 nu vreau și pace

 vântul mă bate pe unde mă prinde 

 când mă prinde umblând singur pe străzi fără număr

 o adresă anume nu există destinație

 se numește rătăcire

 ceața e multă și groasă iar eu

 nu vreau sau nu pot recunoaște că m-am pierdut

 până nu mă voi regăsi din nou în brațele tale calde

 și toate acestea vor fi doar niște prostii

 cu debitul măsurat în litere fără numar

 îmi era bine în inima ta

 asta până când m-a prins între două bătăi

 iar celelalte au început să mă lovească din toate părțile

 ca o ploaie rece  ca vântul când mă prinde

 pe unde mă prinde

 până îmi amorțesc toate cuvintele

 și tac